Cetatea Zânelor

Cetatea Zânelor din Covasna este una dintre cele mai mari şi mai bine conservate cetăţi ale Regatului Dac. Prin modul de realizare a sistemului de fortificații şi de amenajare a teraselor, cetatea este unică în lumea dacică. Amplasarea cetăţii, suprafaţa relativ mare a teraselor, masivitatea liniilor de fortificaţie şi materialul arheologic descoperit indică organizarea aici a unui important centru de putere al Regatului Dac, probabil chiar o reşedinţă a unui basileu local. Totodată, prin poziţia ei strategică, aşezată la răscruce de drumuri între valea Pârâului Negru şi Bâsca Mare, cetatea a avut şi un important rol de supraveghere şi control al căilor comerciale şi de comunicaţie în şi dinspre sud-estul Transilvaniei spre Moldova şi Muntenia.

Prima fază de construire a cetăţii a început cândva în sec. II a. Chr. În circumstanţe încă necunoscute, cetatea a fost distrusă pe parcursul sec. I a. Chr. Cetatea a fost apoi refăcută, fiind lărgită. La începutul sec. II p. Chr., în contextul războaielor daco-romane, cetatea a fost din nou distrusă. Intrată în graniţele Provinciei Dacia, ea a avut aceeaşi soartă ca toate celelalte fortificaţii dacice: incendierea şi distrugerea zidurilor. După cucerirea romană, cetatea dacică a intrat în uitare.

Istoricul cercetării

Cetatea Zânelor a inspirat de-a lungul timpului admiraţie şi teamă, de numele ei legându-se numeroase poveşti şi legende. Unele legende vorbesc de cantităţi impresionante de aur ascunse în adâncurile muntelui.

Atraşi de mirajul aurului dar şi de tainele vestigiilor din vârful muntelui, Cetatea Zânelor a fost „investigată” de-a lungul timpului de numeroşi căutători de comori, urmele trecerii lor fiind vizibile şi astăzi. În acest context, tradiţia locală face referire la un oarecare Csutak Samu care, săpând în cetate, ar fi găsit un măr, o cruce de aur, lanţuri şi ciocane de fier pe care le-ar fi trimis muzeului din Cluj. Un altul, Csoma Laci, a găsit în urma unor săpături în cetate monede şi alte obiecte pe care le-a predat de asemenea muzeului clujean. Astfel de evenimente, probabil mai numeroase, nu pot fi însă verificate. Nici una dintre piesele descoperite de cei doi nu a ajuns de fapt la muzeul din Cluj.

Legendele şi monumentalitatea vestigiilor i-au atras şi pe erudiţii epocii moderne. Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, cărturarul secui Orbán Balázs a ajuns pe Dealul Cetăţii pentru a se documenta, pregătind pentru publicare lucrarea A székeyfőld leirasa (Ţinutul secuilor). Cu această ocazie a descris Dealul Cetăţii, a măsurat zidurile, terasele, poarta, drumul de acces şi a cules câteva fragmente ceramice de vase barbare, din pastă grosieră, arse negru sau cenuşiu. Presupunând că este o veche cetate secuiască, Orbán Balázs apreciază amplasarea strategică de excepţie şi o aseamănă cu un adevărat cuib de vulturi care, înainte de inventarea armelor de foc, putea să reziste în faţa oricărui inamic.

Primele săpături arheologice s-au desfăşurat în anii 1942-1943 sub conducerea arheologul clujean Alexandru Ferenczi. Rezultatele cercetărilor nu au fost însă publicate detaliat, Alexandru Ferenczi pierzându-şi viaţa în timpul războiului. Dintr-un articol informativ, apărut în presa vremii, rezultă că pe acropolă a fost descoperită o locuinţă construită din bârne groase de lemn prinse cu piroane de fier de până la 1 m lungime. În zona locuinţei şi în interiorul acesteia au fost descoperite bucăţi mari de lipitură de lut, numeroase vase ceramice, o statuetă romană precum şi două fibule, una de bronz şi o alta de argint. Cetatea, menţionează Alexandru Ferenczi, era formată dintr-o acropolă şi trei terase, toate înconjurate cu ziduri de piatră, late de peste 3 m.

Artefactele descoperite pe acropolă şi pe terase l-au determinat pe Alexandru Ferenczi să atribuie cetatea dacilor (sec. I a. Chr. – I p. Chr.) şi nu secuilor, aşa cum o făcuse Orbán Balázs. El aminteşte însă şi urme de locuire mai vechi, tracice, din prima epocă a fierului (sec. VIII-VI a. Chr). O parte din materialele descoperite se află depozitate la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj-Napoca, cu excepţia statuetei şi a fibulelor amintite ca fiind descoperite pe acropolă.

Aflând de descoperirile lui Alexandru Ferenczi de pe Dealul Cetăţii, Constantin Daicoviciu împreună cu un colectiv numeros de arheologi a organizat o scurtă campanie de săpături la Covasna în anul 1949. Cercetările sale au confirmat afirmaţiile lui Alexandru Ferenczi, raportul arheologic evidenţiind asemănarea cetăţii de aici cu cele din Munţilor Orăştiei, zona capitalei Regatului Dac, Sarmizegetusa.

În anul 1968 săpăturile arheologice au fost reluate de către Zoltán Székely de la muzeul din Sfântu Gheorghe. Acesta a săpat o secţiune de de peste o sută de metri, cuprinzând acropola şi primele două terase. În acest fel a putut mai bine estima dimensiunile cetăţii şi ale zidurilor de piatră. Concluziile sale au surprins lumea ştiinţifică: terase late de 15-30 de m, ziduri de piatră de 3 m grosime, bastioane, strat de cultură de cel puţin 1,50 m etc. Fără a se deplasa la faţa locului pentru a se convinge de afirmaţiile lui Zoltán Székely, majoritatea arheologilor au tratat cu neîncredere descoperirile de pe Dealul Cetăţii. S-a considerat că era nefiresc ca o cetate dacică să aibă asemenea dimensiuni, atâtea ziduri şi mai ales atât de mari. Astfel, descoperirile lui Zoltán Székely au fost ignorate în epocă.

A fost nevoie de o catastrofă naturală pentru ca cetatea de la Covasna să revină în atenţia cercetătorilor. În noiembrie 1995 o vijelie puternică a smuls din rădăcini copacii de pe Dealul Cetăţii, dezvelind porţiuni de ziduri şi complexe de locuire. Ca măsură urgentă s-a impus supravegherea curăţării şi exploatării masei lemnoase pentru a preveni alte posibile distrugeri ale vestigiilor arheologice. De asemenea s-a propus începerea unor cercetări arheologice pentru a salva patrimoniul expus intemperiilor. Ca urmare, în anul 1998 au fost reluate săpăturile arheologice în Cetatea Zânelor, de un colectiv condus de Viorica Crişan de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei Cluj-Napoca şi Valeriu Sîrbu, de la Muzeul Brăilei. Săpăturile arheologice sistematice coordonate de către cei doi cercetători continuă până astăzi. Din colectivul de cercetare au făcut sau mai fac parte: Paul Pupeză (Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca), Monica Mărginen-Cârstoiu (Institutul de Arheologie Bucureşti), Cristina Popescu ( Muzeul Național de Istorie a Transilvaniei, Cluj Napoca), Virgil Apostol (Muzeul Naţional de Istorie a României, Bucureşti) şi Nagy Jozsef (Muzeul Unirii, Alba Iulia).

Organizarea cetăţii

Dealul Cetăţii

Dealul Cetăţii are aproximativ 960 de metri şi este situat între Pârâul Cetăţii şi Pârâul Mişca. Pentru a ajunge la Cetatea Zânelor, venind dispre Depresiunea Târgul Secuiesc, trebuie urcat pe firul apei Covasnei până la Valea Zânelor şi apoi mai departe de-a lungul pârâului Mişca. Dealul Cetăţii este înconjurat din trei părţi de piscuri mai înalte, precum vârful Dolomir, Poarta Vânturilor, Timsos sau Copoţ, toate depăşind 1300 de m. Aceste piscuri închid ca o cunună Dealul Cetăţii, păstrând totuşi o bună vizibilitate spre nord şi nord-vest. Din punctul maxim de altitudine se vede o bună parte din Depresiunea Braşovului, respectiv sectorul Târgu Secuiesc şi valea Pârâului Negru. Vizibilitatea este mult mai bună de pe Dealul Copoţ situat la vest, cuprinzând Ţara Bârsei (zona Braşovului), Munţii Bodoc, limita sudică a Munţilor Harghitei (zona Tuşnad) şi Munţii Nemira.

Pantele de est şi nord-est ale Dealului Cetăţii coboară abrupt în valea Mişcăi, în timp ce terenul coboară mai lin spre vest, unde se află şi o şa de legătură spre culmile învecinate.

Astfel amplasat în teritoriu, Dealul Cetăţii a răspuns necesităţilor dacice pentru ridicarea unei cetăţi. Poziţia sa strategică este una excelentă, circa jumătate din deal fiind înconjurat de pante prăpastioase sau de zone greu accesibile. Orice atac s-ar fi lovit mai întâi de aceste obstacole naturale. Materialele de construcţie se găsesc pe loc (piatră, lemn, lut), fără a fi nevoie aducerea lor din altă parte. Sursele de apă erau în apropiere (izvoare la 100-200 m şi pâraie la baza dealului) iar terenurile fertile din depresiune se aflau la doar 2-3 km distanţă. Resurse naturale importante, precum sarea sau fierul, se găseu de asemenea în apropiere.

Suprafaţa amenajată de către daci pe Dealul Cetăţii este de circa 30.000 m², incluzând aici o acropolă şi cel puţin şase terase (numerotate convenţional cu cifre romane, de la I la VI). Amenajarea la o asemenea scară s-a făcut cu un efort considerabil şi de durată. Structura dealului, formată dint-un amestec de rocă, pietriş şi lut, este instabilă la suprafaţă fiind predispusă alunecărilor.

Prima operaţiune efectuată de către daci a fost aceea de defrişare a terenului, ceea ce l-a făcut şi mai instabil. Însă defrişarea este absolut necesară, atât pentru obţinerea materialului de construcţie, cât şi pentru a face vizibilă topografia locului. Următoarea etapă a fost aceea de săpare a teraselor şi de nivelare a zonei superioare (acropola). În principiu s-a săpat în apropierea pantei iar pământul rezultat a fost împins către margini, suprafaţa rezultată fiind îndreptată. În acest fel s-a lărgit spaţiul pe care se putea ulterior construi. Dacii au preferat să sape până la stâncă, pe care au nivelat-o şi peste care au pus apoi un strat consistent de pământ cel mai adesea amestecat cu sfărâmătură de stâncă pentru o mai bună stabilitate.

Zidurile

Zidurile din piatră au fost ridicate la marginea teraselor, atât cu un evident scop militar dar şi pentru a împiedica pământul să alunece. Lungimea totală a zidurilor depăşeşte 700 m. Pe o adâncime de 0,65 – 0,70 m zidurile erau îngropate în pământ pentru o mai bună stabilitate.

Pentru ridicarea zidurilor s-a folosit piatră locală, sumar făţuită, lemn şi lut. Pietrele erau aşezate mai întâi pe două şiruri (paramente) dispuse paralel, la o distanţă care variază de la un zid la altul. Pietrele din aceste şiruri au fost alese cu grijă, latura cea mai dreaptă fiind orientată spre exterior. Spaţiul dintre cele două şiruri era ulterior umplut cu pietre (emplecton). Lutul a fost folosit ca şi liant. În unele sectoare de zid s-au păstrat urmele unor bârne patrulatere din lemn dispuse tranversal, care legau paramentele, ceea ce conferea structurii mai multă stabilitate.

Astfel de ziduri puteau atinge înălţimi de 3-5 m. Cât de înalte au fost zidurile însă este greu stabilit cu exactitate, acestea păstrându-se astăzi doar pe 1-1,50 m. Zidurile din piatră au avut probabil în partea superioară o palisadă de lemn.

Acropola

În urma nivelării vârfului dealului a rezultat o suprafaţă plană de formă aproape triunghiulară, de circa 400 m2. Suprafaţa acropolei nu este chiar orizontală, observându-se o uşoară înclinare pe direcţia est – vest (datorată probabil alunecării terenului după încetarea locuirii). Pe latura de est acropola este mărginită de o prăpastie. Pantele care coboară spre Terasa I sunt abrupte spre sud-vest, cu o diferenţă de nivel de 8-12 m, şi mai domoalespre nord, cu o diferenţă de nivel de 5-6 m.

Elementele de fortificare care mărgineau acropola s-au păstrat doar parţial. Zidul de piatră înconjura aproape toată acropola, excepţie făcând zona dispre prăpastie care nu necesita fortificare fiind apărată în mod natural. Zidul avea o lăţime de aproximativ 2 m, elevaţia păstrată astăzi fiind de puţin peste 1 m. Înălţimea zidului în epocă dacică nu era una foarte mare, aşa cum o arată fundaţia nu foarte solidă a acestuia. În partea superioară avea o palisadă din lemn a cărei înălţime nu poate fi estimată fiind incendiată în epoca dacică.

Intervenţiile căutătorilor de comori au distrus mai bine de jumătate din suprafaţa acropolei. Astfel, identificarea unor construcţii ce au funcţionat aici în epocă dacică se face astăzi cu mare greutate. În urma săpăturilor arheologice întreprinse în partea nord-estică a platoului, s-a observat succesiunea a trei locuinţe de suprafaţă, ridicate din lemn, ceea ce denotă o locuire intensă şi de durată.

Terasa I

De formă semilunară, Terasa I înconjoară parţial acropola, mai puţin în zona estică unde se află prăpastia. Suprafaţa amenajată de către daci acoperă peste 2000 de m. Pe laturile de nord şi sud terasa este îngustă, între 8-10 m, lăţindu-se spre vest, unde atinge 30 de m. Suprafaţa terasei este uşor înclinată spre margini, pentru a permite scurgerea eficientă a apei. Pantele dinspre terasa a II-a sunt abrupte, diferenţele de nivel fiind mari, între 7 şi 11 m.

Zidul din piatră care mărgineşte terasa are o lungime de circa 200 m. Zidul are o lăţime de 1,80-1,90 m, fiind păstrat astăzi pe o înălţime de maximum 1,20-1,40 m. Înălţimea lui în epocă dacică era mai mare, fiind completat în partea superioară cu o palisadă din lemn. În interior, lângă zid, s-a găsit o platformă de piatră lată de 2,70 m care urmează traseul zidului, fiind vorba probabil despre un drum de rond. În partea de vest a terasei, în apropierea prăpastiei, cercetările mai vechi menţionează prezenţa unui turn .

Suprafaţa terasei, ca şi cea a acropolei, a fost afectată de săpăturile căutătorilor de comori. Cu excepţia zonei zidului, terasa n-a fost încă investigată arheologic astfel că nu se poate preciza ce fel de construcţii au fost ridicate aici. Foarte probabil cea mai intensă locuire a fost în zona centrală, unde terasa atinge lăţimea maximă.

Terasa II

Terasa a II-a este cea mai întinsă a cetăţii, acoperind o suprafaţă de circa 3700 de m2. Forma Terasei a II-a este de asemenea semilunară, urmând configuraţia terenului. Pantele terasei sunt domoale spre nord şi abrupte spre sud şi spre Terasa a III-a, cu o diferenţă de nivel de 6-9 m.

Amenajarea terasei prezintă cel puţin două faze cronologice. Peste dărâmăturile primei faze se aşterne un strat gros de pământ galben (de circa 40-60 cm), lărgindu-se totodată suprafaţa terasei. Zidul care mărgineşte terasa are de asemenea două faze de construire. Dimensiunile acestuia variază de la un sector la altul. Spre sud-est, unde zidul constituie prima linie de apărare a cetăţii, are grosimea de 4,60 m. Spre vest, unde se află Terasa a III-a, zidul are 3,60 m grosime.

În zona unde zidul Terasei a II-a se uneşte cu cel de pe Terasa a III-a a fost ridicat un bastion de formă pătrată, cu latura de 8,65 m. Structura de piatră a bastionului s-a păstrat pe 5 m înălţime. Pe acest fundament de piatră s-a ridicat o structură din lemn, aşa cum o atestă descoperirea de bârne carbonizate, pământ ars la roşu, cenuşă şi lipitură cu urme de nuiele sau de scândură.

Un alt bastion sau turn se poate să fi fost ridicat la capătul dinspre nord al terasei, lângă prăpastie. Însă, în această zonă n-au fost efectuate săpături arheologice pentru a confirma acestă ipoteză.

Terasa a fost intens ocupată, aşa cum o arată numeroasele straturi de cultură identificate mai ales în zona bastionului. La nord-vest de bastion a fost descoperită o construcţie din lemn, cu o funcţionalitate încă nedeterminată. Construcţia a fost ridicată cu stâlpi de susţinere, gropile acestora conturându-se foarte clar în pământ. Podelele erau din bârne subţiri, lutuite, iar pereţi din lemn au fost acoperiţi cu lipitură groasă de lut amestecat cu pleavă. În interiorul construcţiei se aflau mai multe fragmente de vase ceramice şi o o balama de fier la uşă. Sub podeaua construcţiei s-a găsit o drahmă de argint din Dyrrhachium .

În imediata apropiere a bastinului, spre sud-est, a fost identificată o altă construcţie din lemn. Suprafaţa construcţiei a fost conturată parţial, acoperind aproape 50 de m2. Edificiul avea acoperişul susţinut de trei rânduri de stâlpi din lemn, fiind identificaţi până în prezent câte şapte pe fiecare rând. Gropile stâlpilor se adâncesc în stâncă până la 0,90 m, diametrul lor fiind de cca. 0,30 m. Pentru montarea stâlpilor s-a săpat iniţial un şanţ în stâncă, lat de circa 0,60 m, în care au fost ulterior amplasaţi stâlpii la o distanţă de aproximativ 1 m unul de altul. Şanţul a fost umplut apoi cu stâncă sfărâmată şi argilă, umplutura fiind foarte bine tasată.

Edificiul era delimitat spre nord-est de stânca pantei dinspre terasa I, iar spre zidul terasei a II-a de către un aliniament alcătuit din pietre de mari dimensiuni. Este foarte probabil ca aceste pietre mari să facă parte dintr-un drum pavat cu placi de gresie, aflat între edificiu şi zidul de curtină. Edificiul a funcţionat pe parcursul primei faze dacice de locuire, fiind distrus prin foc.

În interiorul construcţiei s-au găsit numeroase materiale arheologice: vase ceramice, mărgele de sticlă şi chihlimbar, fusaiole şi jetoane din lut, o cute din piatră, o monedă de argint din Dyrrachium, o monedă de bronz din Mesambria precum şi un număr mare de oase de animale. În umplutura complexului s-au găsit numeroase pietre de calcar de dimensiuni mici şi forme relativ circulare, a căror semnificaţie n-a fost încă stabilită (calcarul lipseşte din zona cetăţii).

Funcţionalitatea construcţiei rămâne încă incertă, în condiţiile în care a fost cercetată doar parţial. Ar putea fi vorba despre o construcţie de cult, probabil un templu, dar nu poate fi exclusă posibilitatea ca edificiul să fie unul laic .

Fără a avea un context sigur de descoperire, probabil parte a unui tezaur îngropat, în apropierea bastionului au fost găsite mai multe monede romane republicane şi imperiale. În rambleul zidului de incintă au fost descoperite şi două monede greceşti.

Terasa III

Situată pe partea vestică a dealului, Terasa a III-a ocupă aproximativ 1500 de m2. Pantele terasei sunt domoale spre vest, în direcţia unde se află şaua de legătură, şi mult mai abrupte la nord, spre prăpastie.

Zidul terasei avea o lungime de circa 170 m. Grosimea sa, stabilită în zona din apropierea bastionului, era de 4,65 m. Zidul terasei reprezenta prima linie de apărare în această zonă a cetăţii, dimensiunile lui fiind apropiate de cele ale zidului de pe Terasa a II-a, din sectorul unde şi acesta reprezenta prima linie de apărare. Zidul se păstrează pe o înălţime de 1,00 – 1,20 m.

Zidul este adosat bastionului ridicat pe Terasa a II-a. Nu este exclus ca pe traseul zidului, spre nord, în zona căii moderne de acces, să fi funcţionat un alt bastion.

În zona centrală a terasei s-a găsit o locuinţă din lemn, decopertată parţial. În interiorul locuinţei se aflau bucăţi mari de lipitură cu impresiuni de nuiele, dar şi de bârne, lemn carbonizat, numeroase vase ceramice fragmentare şi peste 230 de jetoane confecţionate din pereţi de vase. În imediata apropiere a locuinţei s-au conturat urmele unei gropi menajere în umplutura căreia s-au descoperit mai multe vase fragmentare, fusaiole, jetoane şi un fragment de oglindă.

La nord de această locuinţă s-a descoperit un edificiu patrulater din lemn, cu fundaţie din piatră, compartimentat. În fiecare din cele două camere s-a găsit câte o vatră de foc. În interiorul edificiului erau bucăţi mari de lipitură şi cărbune, numeroase vase ceramice, unelte de piatră, lut şi fier, cuie, piroane şi scoabe din fier. Foarte probabil este vorba tot de o locuinţă.

Alte terase

Pe panta de nord-vest a dealului au fost identificate alte două terase, Terasa a IV-a şi a Terasa a V-a. O alta, Terasa a VI-a, se pare că a fost amenajată pe panta sud-estică. Amplasarea acestor terase, relativ izolate faţă de celelalte amintite mai sus, s-a datorat configuraţiei terenului. Foarte probabil prin apropierea lor trecea drumul antic de aces. Aceste terase nu au fost cercetate arheologic.

Materiale arheologice din cetate

Vasele ceramice descoperite în cetate sunt de o mare varietate tipologică şi utilitară. Modelate cu mâna sau la roata olarului, arse oxidant sau inoxidant, în culori negricioase, cenuşii sau cărămizii, acestea acoperă aproape toată gama olăriei din perioada Regatului Dac.

Pentru gătirea mâncării dacii au folosit vase cu pereţii groşi, uşor bombaţi, gura largă, buza îngroşată şi răsfrântă în exterior. Acest tip de vas, cunoscut sub denumirea de vas-borcan sau borcan, era frecvent decorat cu butoni, brâuri alveolare sau linii incizate. Vasele de acest tip prezintă frecvent urme de ardere la exterior de la utilizarea lor pe vatră.

Servirea alimentelor se făcea din străchini sau din vase cu picior înalt şi cupă de formă mai mult sau mai puţin semiovală, cu buza lată, mult răsfrântă spre exterior. Asemănarea ca formă a acestora cu vasele moderne folosite pentru servirea fructelor, le-a adus denumirea improprie de fructiere. Unele din exemplarele descoperite în cetate sunt de mari dimensiuni, servind probabil mai multor indivizi. Adesea erau pictate sau decorate cu motive lustruite.

Pentru lichide erau folosite căni bitronconice, cu buza evazată, cu una sau două torţi. Adesea astfel de căni erau decorate cu motive lustruite sau incizate.

Vasele de provizii erau de mari dimensiuni, cu corpul bombat şi buza evazată. Cel mai adesea vasele imită forme greceşti sau romane (pithoi sau dolia). Pentru stabilitate, erau îngropate parţial în pământ. În astfel de vase se puteau depozita grâne dar şi apă.

Pentru acoperirea vaselor de provizii, dar şi a altor tipuri de vase, dacii au folosit capace din lemn sau din lut ars. Cele din lut aveau o formă aproximativ conică, fiind prevăzut în partea superioară cu un buton de prindere. Pe interior, la bază, au un mic prag pentru o mai bună fixare pe vas.

Din bucătăria dacică nu lipseau strecurătorile de formă tronconică, cu fundul plat, rotunjit sau aproape ascuţit. În general, gura lor este largă, cu buza rotunjită, răsfrântă în exterior. Pot avea o toartă sau două. Erau folosite în gospodărie la pregătirea hranei dar pot fi legate şi de păstorit, probabil pentru prepararea produselor lactate.

Una dintre cele mai des întâlnite forme ceramice din lumea dacică a fost ceşca-opaiţ. Vasul are o formă tronconică, gura largă, pereţii mai mult sau mai puţin înclinaţi, cu una, două sau trei torţi. Iluminarea se făcea cu ajutorul unui fitil îmbibat în ulei sau în seu.

Pe lângă formele tradiţionale, dacii au folosit şi vase ceramice venite din lumea greacă sau romană. Dintre vasele de import, amforele pentru ulei şi vin ocupă o pondere importantă. Din import au ajuns în lumea dacică veneau nu doar vase ceramice ci şi vase din sticlă sau bronz.

Uneltele din fier descoperite în cetate nu sunt foarte numeroase. Cetatea n-a fucţionat ca un centru meşteşugăresc sau ca piaţă de schimb, uneltele din fier fiind folosite probabil în activităţile curente. Mult mai numeroase sunt materialele de construcţie din fier (cuie, piroane sau scoabe) care provind de la diversele edificii ridicate în interiorul zidurilor.

Nu lipsesc de asemenea obiectele de uz cotidian, din diverse materiale: cuţite din fier, jetoane din pereţii vaselor ceramice pentru jocuri, fusaiole din lut pentru ţesut, calapoade din lut pentru modelat ceramica, rondele din lut, cute de piatră pentru ascuţit sau râşniţe din piatră pentru măcinat.

În ciuda caracterului militar, armele descoperite în cetate sunt relativ puţine. Este vorba mai ales de vârfuri de săgeţi şi de un vîrf de suliţă. De asemenea s-au găsit pinteni din fier şi bronz.

Foarte numeroase sunt piesele de podoabă şi accesoriile vestimentare descoperite în cetate. Realizate din argint, bronz sau din fier, fibulele erau folosite pentru prinderea hainelor, într-un mod asemănător broşelor de astăzi. Din bronz au fost confecţionate şi diverse pandantive, verigi, cercei, brăţări sau colane. Nu lipsesc din descoperiri mărgele din sticlă sau chihlimbar.

Până în prezent, în urma săpăturilor arheologice din cetate s-au găsit 20 de monede antice. Este vorba de monede din bronz şi de argint greceşti precum şi de monede din argint romane. Dacii n-au bătut o monedă proprie, preferând să folosească monede greceşti sau romane. În perioada Regatului Dac, în momentul în care au bătut totuşi monede, dacii au preferat să bată denari romani din argint.

Fotografiile și istoricul cetății sunt prezentate prin amabilitatea colectivului de cercetare arheologică

Bibliografie

Cavruc V. (ed.), Repertoriul arheologic al judeţului Covasna, Sf. Gheorghe, 1998.
Crişan V., Dacii din estul Transilvaniei, Sf. Gheorghe, 2000.
Crişan V., Aspecte ale sistemul defensiv de pe linia Carpaţilor Răsăriteni în vremea lui Decebal, în Crişan V., Florea G., Gheorghiu G., Suciu L. (ed.), Studii de istorie antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, p. 303-318.
Crișan V., Pupeză P., Găzdac C., Zăgrean R., Covasna – Cetatea Zânelor, în Crişan V., Sîrbu V. (ed.), Dacii din Curbura Carpaţilor. Catalog de expoziţie, Sf. Gheorghe, 2009, p. 59-78.
Crişan V., Sîrbu V., Buzea D., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 1999, în CCA, 2000, nr. 42.
Crişan V., Sîrbu V., Popescu C., Mărginenu-Cârstoi M., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2000, în CCA, 2001, nr. 53.
Crişan V., Sîrbu V., Popescu C., Mărginenu-Cârstoi M., Apostol V., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2001, în CCA, 2002, nr. 78.
Crişan V., Sîrbu V., Stoian V., Popescu C., Mărginenu-Cârstoi M., Apostol V., Ştefan D., Duţescu M., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2005, în CCA, 2006, p. 141-143.
Crişan V., Sîrbu V., Popescu C., Mărginenu-Cârstoi M., Apostol V., Cosneanu L., Ştefan D., Duţescu M., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2006, în CCA, 2007, p. 138-140.
Crişan V., Sîrbu V., Popescu C., Mărginenu-Cârstoi M., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2007, în CCA, 2008, p. 125-126.
Crişan V., Sîrbu V., Popescu C., Mărginenu-Cârstoi M., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2008, în CCA, 2009, p. 105-106.
Crişan V., Sîrbu V., Pupeză P., Nagy J., Mărginenu-Cârstoi M., Apostol V., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2012, în CCA, 2013, p. 49-50.
Crişan V., Sîrbu V., Pupeză P., Nagy J., Mărginenu-Cârstoi M., Apostol V., Pop A., Piroska E., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2013, în CCA, 2014, p. 41-42.
Crişan V., Sîrbu V., Pupeză P., Nagy J., Mărginenu-Cârstoi M., Apostol V., Pop A., Piroska E., Covasna – Cetatea Zânelor – campania 2014, în CCA, 2005, p. 53-54.
Crişan V., Sîrbu V., Covasna – Fairies Fortress. A Carpathian Mountain Fortified by Dacians, în Pop H., Băjenariu I. (ed.), Identităţi culturale locale şi regionale în context european. In memoriam Alexandri V. Matei, Cluj-Napoca, 2010, p. 266 – 285.
Daicoviciu C., Chirilă E., Kiss S., Protase D., Russu I., Szekely Z., Graniţa de est a Daciei şi triburile libere de la hotarele de răsărit ale Daciei, în SCIV, 1, 1950, p. 115-122.
Orbán B., A székelyföd leirasa, Pesta, 1869, vol. III.
Stroescu V. (ed.), Covasna. Ilustrată. Geografică şi economică, geologică, balneară, medicală, industrială, turistică şi arheologică, Bucureşti, 1936.
Székely Z., Aşezările şi cetăţile dacice din sud-estul Transilvaniei, în Cumidava, III, 1969, p. 99-122.
Székely Z., Cetatea dacică de la Covasna, în SCIV, 23, 2, 1972, p. 201-214.
Székely Z., Contribuţii la studiul prelucrării fierului la dacii din sud-estul Transilvaniei, în Aluta, 1981, p. 31-36.